VERDUN

Intrarea României în Marele Război

Conference internationale pour commémorer l`entrée de la Roumanie dans la Grande Guerre (1916)
ROMANIA
MINISTRY OF NATIONAL DEFENCE
Institute for Political Studies of Defence and Military History

 

International Conference:

The Year of 1916 and the Impact on the World War Dynamics.
Romania’s Entry into the Great War
October 19-23, 2016, Byzantine Hall, National Military Circle
 

Program

  
Thursday, October 20, 2016
 
09.30 – 10.00       Opening Session

  • Ambassador Ștefan-Alexandru TINCA, State Secretary for Defence Policy and Planning

  • Prof. Dr. Massimo de LEONARDIS, President of the International Commission of Military History

  • Major General (ret.) Dr. Mihail. E. IONESCU Director of the Institute for Political Studies of Defence and Military History

10.00 – 10.10       Family photo
10.10 – 10.30       Coffee Break
 
10.30 – 12.30       Panel I: Small and Middle Powers During the War: Objectives and Interests
                          Chair: Captain (Navy) Dr. Jörg HILLMANN (Germany)

  • Dr. Efpraxia S. PASCHALIDOU (Greece), The Hellenic Army during 1916 in the Frame of a Prolonging Neutrality Perception

  • LTC Dr. Miljan MILKIC (Serbia), Serbia and the Allies in 1916 

  • György BERÉNYI (Hungary), Borderline – Hungarian and Romanian Minorities  and the First World War

  • Snr. Lect. Mihail DOBRE (Romania), Italian Diplomacy  and Romania’s Entry into the War

 
12.30 – 14.00       Lunch
 
14.00 – 16.00       Panel II: Great battles and Great Commanders in the Great War
                          Chair: Prof. Dr. Massimo de LEONARDIS (Italy)

  • Prof. Dr. Jean-Nöel GRANDHOMME (France), Le Général Berthelot avant la Roumanie: un intime de Joffre

  • Snr. Lect. József KALÓ (Hungary), Fighting in the Carpathians – Mountain Warfare in the First World War

  • Col. Dr. Vitalie CIOBANU (Republic of Moldova), The Brusilov Offensive

  • Dr. Luminița GIURGIU (Romania), Actions of the Bulgarian 1st Cavalry Division in Dobrogea

 
16.00 – 16.15       Coffee break
 
16.15 – 18.15        Panel III: Inter-allied Command Relationships
                           Chair: Col. Dr. Vitalie CIOBANU (Republic of Moldova)

  • Mr. Petr TOLAR (Czech Republic), The Czechs participation in the fighting in Dobrogea in 1916 (within the 1st Serbian Volunteer Division)

  • Ass. Prof. Ihor PIDDUBNYI (Ukraine), Romanians from Bukovina and Operation of Power in the Years 1914-1916

  • Prof. Dr. Petre OTU (Romania), “The Romanian Marne” – the Battle for Bucharest

  • Assoc. Prof. Dr. Claudiu TOPOR (Romania), Diary Leafs from the Great War. August 1916 in the Memoirs of the Romanian Women

 
18.15 – 19.30       Free time
19.30                  Official dinner, Norwegian Hall
 
  
Friday, October 21, 2016
 
09.30 – 11.30       Panel IV: The Year of 1916 in Historiography and Historical Memory
                          Chair: Prof. Dr. Jean-Nöel GRANDHOMME (France)

  • Captain (Navy) Dr. Jörg HILLMANN (Germany), The Year 1916 in German Historiography – War Writing

  • Prof. Dr. Jordan BAEV (Bulgaria), A Centenary later: Contemporary Bulgarian Historiography about the Great War

  • Dr. Adrian-Silvan IONESCU (Romania), Gun Sight and Camera Shutter: War Photography on the Romanian Front

  • Dr. Ion XENOFONTOV (Republic of Moldova), The Year of 1916 in Soviet Historiography

  • Dr. Constantin IORDAN (Romania), L’historiographie bulgare postcommuniste sur l’entrée de la Roumanie dans la guerre.

 
11.30 – 11.45       Coffee Break
 
11.45 – 13.30    Panel V: War, Diplomacy and Public Opinion
                          Chair: Prof. Dr. Liviu MAIOR (Romania)

  • Prof. Dr. Massimo de LEONARDIS (Italy), Some Romanian and Italian Parallel Perspectives on the Great War

  • Snr. Lect. József Lajos NÉMETH (Hungary), Transatlantic Relations in the Mid of the Great War

  • Prof. Dr. Valentin CIORBEA (Romania), War and Occupation in Dobrogea as seen in German Sources (1916)

  • Dr. Sergiu IOSIPESCU (Romania), International Context and Constrains at Romania’s Entry into the Great War

 

13.30 – 13.45       Closing remarksMajor General (ret.) Dr. Mihail E. IONESCU
 
13.45 – 14.45       Lunch
14.45 – 15.00       Departure to Cotroceni Museum
15.00 – 16.00       Visit to the Cotroceni Museum
16.00 – 16.15       Departure to National Museum of Romanian History
16.15 – 18.00       Visit to the National Museum of Romanian History
18.00 – 19.30       Free time
19.30                  Dinner
 
 
Saturday, October 22, 2016
 
08.00 – 08.30       Breakfast
08.30 – 11.00       Departure to Câmpulung Muscel
11.30 – 13.00       Visit to the Matiaș Mausoleum
13.00 – 14.00       Lunch
14.00 – 15.30       Departure to Târgoviște
15.30 – 18.00       Visit to the Medieval Royal Court
18.00 – 19.30       Departure to Bucharest
19.30      Dinner
 

 

Mărturia lordului Thomson of Cardington 
despre

Convenția militară dintre România, Franța, Marea Britanie, dominioanele sale și India, Italia și Rusia (17 august 1916) și
intrarea României în Marele Război.

Le témoignage du lord Thomson of Cardington

concernant

la Convention militaire entre le Royaume de Roumanie, la France, le Royaume Uni, ses dominions et les Indes, l’Italie et
la Russie(17 Août 1916) et l’entrée de la Roumanie dans la Grande Guerre.

 
 

       Din Smaranda, scrierea autobiografică cu cheie a lordului Thomson of Cardington, fostul atașat militar al Marii Britanii la București în perioada neutralității și la începutul  participării României la Marele Război,  spicuim câteva fragmente semnificative.
 
         Dans son écrit autobiographique Smaranda lord Thomson, ancien attaché militaire de l’Angleterre  à Bucarest pendant la neutralité et au commencement de l’action roumaine évoque les conditions de la signature, le 4/17 Août 1916, de la convention militaire entre la Roumanie et l’Entente et de l’entrée de la Roumanie dans la Grande Guerre, le 15/28 Août 1916.

 

        „Orașul de la Șes[1], 4 iulie  1916

 

          Astăzi am avut o convorbire lungă și cam istovitoare cu primul ministru[2]. De luni de zile se duc negocieri militare cu Rusia; glasul mieros al diplomației aliate devine răstit, chiar amenințător. Lingușirile francezilor și făgăduielile de împrumuturi ale Angliei continuă, dar însoțite de amenințările Rusiei. Nu știu ce influențe s-au pus în lucru  în Rusia ca să forțeze mâna țărișoarei acesteia izolate. Nu-mi vine a crede că influențele acestea ar porni de la Marele Stat Major, căci din punct de vedere militar situația nu s-a îmbunătățit, ba mai curând s-a înrătățit față de ce era pe vremea când marele duce Nicolae numea intervenți Țării Smarandei[3] „ o nebunie furioasă”. Oare prin ce coincidență ciudată ia politica rusească aspectul acesta, tocmai în clipa când Stürmer îi urmează lui Sazonov[4] la scaunul de prim-ministru al Rusiei ? În condițiuni de egalitate și într-o vreme ca cea de azi, numele germanic ar trebui să fie o descalificare pentru un asemenea post!
          Primul ministru [al României- n.n.] se plânge – și cam are dreptate – că nici una din condițiile lui n-a fost îndelinită. Pe frontul de la Salonic ai noștri n-au 500 000 de oameni, și chiar dacă i-am avea, n-ar putea să înainteze – din lipsă de drumuri – decât cu încetineala melcului.
           Nu e cu putință să-i garantăm Țării Smarandei furnizarea munițiunilor pentru că acestea trebuie să treacă prin Rusia, unde deasemenea e mare lipsă de materiale de război și unde drumurile de fier sunt în stare haotică. Și nici pe ajutorul efectiv al armatei rusești nu se poate conta; după primul ministru, Rusia n-ar putea întreprinde o ofensivă viguroasă în Bucovina chiar dacă ar vrea. Atitudinea primului ministru față de Rusia e un amestec de frică și de dispreț: frica omului a cărui țară a fost hărțuită timp de veacuri de un vecin atotputernic și trufaș; disprețul omului cult care-i socoate pe ruși barbari.
           Cu toate acestea, astăzi am avut sarcina să sprijin un ultimatum prezentat de atașatul militar rus[5]. Frânele au fost luate în mână de statele majore și mi se pare cu totul extraordinar că primul ministru negociază de-a dreptul cu reprezentanții militari și aproape numai cu dânșii. El însuși are de obiectat împotriva acestei metode dar i-o impun rușii cre stăruie asupra faptului că primul ministru e și ministru de război...
          Am întrbuințat cuvântul „ultimatum” pentru că instrucțiunile mele erau formale; trebuia să spun: „Acum ori niciodată !” Acum  însemnă peste câteva săptămâni.  Niciodată înseamnă că, dacă mai târziu Țara Smarandei ar vre să se alăture aliaților, după ce acum  refuză s-o facă, propunerile i-ar fi respinse. Este deasemena probabil că nesupunerea la acest ultimatum i-ar da Rusiei libertatea să violeze neutralitatea Țării Smarandei, dacă ar putea să tragă de aici vreun folos militar. Aceasta înseamnă cu alte cuvinte: sau alianța cu Franța și Marea Britanie, în ciuda antipatiei față de Rusia; sau războiul cu aceasta din urmă. Mă întreb cam ce vrea Germania și dacă nu cumva există vreo înțelegere între elementele germanofile din Rusia și guvernele de la Viena și Berlin ? Dacă aș fi militar german aș prefera să am Țara Smarandei ca dușmană pe flancul stâng al armatei rusești. Germania are nevoie de grânele și petrolul țării acesteia; ar costa-o mai ieftin să le ia cu sila din mâinile unui stat slab, susținut de un aliat îndoielnic, decât să le cumpere cu bani de la același stat slab și, în afară de aceasta, să mai aibă și răspunderea de a-l ocroti în tot restul războiului.
          Poziția mea e neplăcută: nu-i pot spune primului ministru că, după părerea mea personală, majoritatea oamenilor interesați în aceste negocieri sau nu pricep situația militară, sau au gânduri ascunse împotriva acestei țări. Mi-e cu neputință să fac una ca asta din două motive: întâi pentru că părerea aceasta e numai a mea, personală, și n-am dreptul să fiu atât de categoric; apoi pentru că dintre domniii în chestiune, unii îmi sunt șefi, iar ceilalți colegi. De fapt, primul ministru este mult prea inteligent ca să nu le înțeleagă singur jocul; dacă n-ar fi convins că la urmă vom învinge noi, i-ar trimite pe ruși la plimbare.
          Sunt aproape sigur că va semna convenția militară; și ceea ce mă chinuiește mai mult, este că o va face îndemnat numai de încrederea lui în făgăduielile Angliei. El își închipuie că noi avcem puterea să-i influențăm pe ruși și să silim guvernul de la Petrograd să-și ție legămintele. Planul strategic e destul de solid și va reuși dacă rușii fac ofensiva simultan și dacă forțele noastre de la Salonic îi pot ține în loc pe bulgari. Acești doi „dacă” au o semnificație enormă, tragică. Simt în mod intuitiv că suntem în preziua unei trădări; dar, la urma urmei, e o simplă intuiție și ofițerii tineri de stat major n-au dreptul să aibă intuiție. Generalii bătrâni și-au pierdut-o pe a lor odată cu tinerețea.

   Orașul de la Șes, 8 august 1916

 
          Se va naște poate într-o zi întrebarea: „În ce moment ofensiva nu mai e ofensivă ?”
Răspunsul cel mai bun ar fi: „Când inamicul a trecut la contra-atac”. Alaltăiri a început ofensiva noastră la Salonic. După Convenția militară, Țara Smarandei trebuie să declare războiul și să atace Austro-Ungaria la zece zile de la începerea acestei ofensive, adică la 12 ale lunii curente; din nenorocire există însă două izvoare de informații, și Biroul presei inamic dă un comunicat diferit de al nostru. Totuși primul ministru va semna. El crede că Bulgaria are să încheie pace separată.
 
18 august 1916
          Convenția s-a semnat. Împreună cu ceilalți atașați militari, am fost astăzi la prânz la primul ministru acasă. Mi-a cerut să semnez eu cel dintâi, ceea ce am făcut. Primul ministru spune că și-a pus soarta în mâinile noastre, în credința că ne vom ține făgăduielile privitoare la muniții. Dacă aceasta ar fi partea cea mai însemnată a tranzacției, conștiința mi-ar fi mai împăcată...
          Am cinat cu atașatul militar francez[6] și apoi am ieșit împreună să ne plimbăm. Era o frumoasă seară de duminică: pe străzile capitalei forfotea o mulțime voioasă; sute de oameni ședeau pe terasele cafenelelor, fumând, bând și bucurându-se de viață, potrivit firii lor de latini orientalizați. O mulțime de ofițeri în uniformă însoțiți de fete frumoase, zâmbitoare; bărbați și femei se plimbau în grupuri, - nu perechi, perechi, cum e obiceiul prin grădinile noastre publice. Nu bănuiau ce se întâmplase în dimineața aceea; abia peste câteva zile aveau să afle că în cele din urmă Țara Smarandei fusese „împinsă în război”.
          Privindu-i trecând, i-am spus colegului meu francez: „Am impresia că sunt un asasin plătit”; iar el se mulțumi să-mi răaspundă: „ Și eu la fel”.
                             (Lord Thomson, Smaranda, București, pp. 253-258)

 

 

Atașații militari ai Antantei la București în august 1916, în momentul încheierii convenției militare. Primul din dreapta, atașatul militar britanic la București, locotenet-colonelul Christopher Birdwood Thomson, viitorul lord Thomson of Cardington
 
Les attachés militaires de l’Entente à Bucarest en août 1916, au moment de la conclusion de la Convention militaire. Le premier à droite l’attaché militaire britannique, le lieutenant-colonel Christopher Birdwood Thomson, le futur lord Thomson of Cardington


                                                                                              S.I. IX. 2016

 

[1] București.

[2] În Regatul României titlul era Președinte al Consiliului de Miniștri, atunci Ion I. C. Brătianu.

[3] România.

[4] În iulie 1916 prin demiterea lui Serghei Sazonov, primul ministru rus Boris  Stürmer a preluat și portofoliul Afacerilor Străine.

[5] Agentul militar al Rusiei în România, colonelul Tatarinov.

[6] Colonelul Desprez.

Consiliul de Coroană care a declarat războiul României contra Austro-Ungariei (14/27 august 1916).
Minuta regelui Ferdinand I
         

La 14/27 august 1916, zece zile după semnarea Tratatului de alianță între România, Franța, Anglia, Italia și Rusia, regele Ferdinand I (1914-1927) a convocat la palatul Cotroceni din București un Consiliu de Coroană la care au participat  mambrii guvernului condus de Ion I. C. Brătianu, președinții Camerelor Parlamentului sau înlocuitorii acestora, foști președinți ai Consiliului de Miniștri, șefi ai partidelor politice de toate orientările. Între ei antantiștii Nicolae Filipescu și Take Ionescu, precum și partizanii războiului României alături de Puterile Centrale, Petre P. Carp și Titu Maiorescu. După comunicarea prevederilor Tratatului de alianță cu Antanta, discuțiile destul de vii și îndelungate au fost închise de rege prin decizia de declarare a războiului împotriva Austro-Ungariei spre realizarea unității naționale în vest.
          Versiunea în general cunoscută a discuțiilor este cea consemnată de tînărul ministru liberal Ion Gh. Duca. În 2013 s-a publicat în memoriile lui Gheorghe T. Kirileanu[1], fiul de țărani din Neamța ajuns bibliotecarul Casei regale, o altă relatare care aparține cu probabilitate însuși regeleui Ferdinand. Reproducem  acest însemnat document, păstrat în arhiva G. T Kirileanu de la Biblioteca Academiei Române.

 
Le Conseil de Couronne qui déclara la Guerre
 de Roumanie contre l’Autriche-Hongrie (14/27 Août 1916).
La minute du roi Ferdinand Ier
         

           Le 14/27 Août 1916, dix jours après la signature du Traité d’alliance entre la Roumanie et la France, l’Angleterre, l’Italie et la Russie, le roi Ferdinand Ier (1914-1927) convoqua au palais de Cotroceni (Bucarest) un Conseil de Couronne où furent présents les membres du gouvernement, présidé par Ion I. C. Brătianu, les présidents des Chambres ou leurs adjoints, des anciens présidents du Conseil des ministres, les chefs des partis politiques de toutes les orientations. Parmi eux les conservateurs entantistes, Nicolae Filipescu et Take Ionescu, et les partisans de la guerre a côté des Empires centraux, Petre P. Carp, Titu Maiorescu. Après la communication des prévisions du Traité d’alliance avec l’Entente, la discussion, assez vive et longue, fut close par le roi qui annonça la décision de déclarer la guerre à l’Autriche-Hongrie pour la réalisation de l’unité roumaine à l’Ouest.
          La version généralement connue des discussions est celle du jeune ministre libéral Ion Gh. Duca. Récemment (2013) on a publié dans les mémoires de l’ancien bibliothécaire de la Maison Royale, Gheorghe T. Kirileanu, fils des paysans de la Haute Moldavie, un récit qui appartient, vraisemblablement, au roi Ferdinand  lui-même. Nous reproduisons cet important document roumain retrouvé dans l’archive de Gheorghe T. Kirileanu de la Bibliothèque de l’Académie Roumaine de Bucharest. 


Regele Ferdinand I al României

Gheorghe T. Kirileanu (1872-1960
 
[1] G. T. Kirileanu, Martor la istoria României. 1872-1960. Jurnal  și epistolar, ed. Constantin Bostan, vol. II, 1915-1960, București, 2013,  pp. 230-237.


 
România intră în război
Declarația de război a României făcută Austro-Ungariei
(27 august 1916)

 

 În conformitate cu angajamentele luate prin Tratratul de alianță cu Antanta, România a declarat război Austro-Ungariei la 27 august 1916. Declarația de război a fost prezentată la Viena, Ballplatz, sediul Ministerului Afacerilor Străine al dublei monarhii, în seara aceleiași zile de trimisul extraordinar și ministru plenipotențiar al regelui Ferdinand I pe lângă împăratul rege Francis Iosif I.

 

La déclaration de guerre
de la Roumanie a l’Autriche-Hongrie
(27 août 1916)

        

       Conformément aux engagements pris dans le Traité d’alliance avec l’Entente, la Roumanie déclare la guerre à l’Autriche-Hongrie le 27 août 1916. La déclaration de guerre fut présentée le soir à Ballplatz, au k.u.k. Ministère des Affaires Etrangères à Vienne, par Edgar Mavrocordato, envoyé extraordinaire et ministre  plénipotentiaire du roi Ferdinand Ier de Roumanie auprès de l’empereur et roi François Joseph Ier.

Declarația de război făcută de România Austro-Ungariei
 
            ”Alianța încheiată între Germania, Austro-Ungaria și Italia, nu avea, după înșiși declarațiile guvernelor  lor, decât un caracter  esențialmente  conservator și defensiv. Principalul său obiectiv era de a fi o garanție pentru țările aliate împotriva oricărui atac venit din afară și de a consolida starea de lucruri creată de tratatele anterioare. În dorința de a acorda politica sa acestor tendințe pașnice, România s-a alăturat acestei alianțe.
            Consacrată operei sale de reconstrucție internă și credincioasă hotărârii sale puternice de a rămâne în regiunea Dunării de Jos un factor de ordine și de echilibru, România n-a încetat să contribuie la menținerea păcii în Balcani. Ultimele războaie balcanice distrugând status-quo-ul, i-au impus o nouă linie de conduită. Intervenția sa a grăbit pacea și a restabilit echilibrul; ea s-a mulțumit pentru ea însăși cu o rectificare a frontierei care îi dădea mai multă siguranță împotriva unei agresiuni și care, în același timp, repara nedreptatea comisă împotrivă-i la Congresul de la Berlin. Dar, în urmărirea acestui scop, România a avut decepția de a constata că nu întâlnește la Cabinetul de la Viena atitudinea la care ea avea dreptul să se aștepte.
            Când actualul război a izbucnit, România, tot așa cum a făcut și Italia, a declinat să se asocieze declarației de război a Austro-Ungariei, de care nu fusese prevenită de Cabinetul de la Viena. În primăvara lui 1915, Italia a declarat război Austro-Ungariei: Tripla Alianță nu mai exista. Temeiurile care determinaseră alăturarea României acestui sistem politic dispăreau în același timp. În locul unei regrupări de state, căutând prin eforturi comune să lucreze în acord pentru asigurarea păcii și păstrarea situației de fapt și de drept creată prin tratate, ne aflam în prezența unor puteri ce purtau războiul tocmai în scopul de a ajunge la o preschimbare de jos și până sus a vechilor înțelegeri care slujiseră ca bază tratatului lor de alianță. Aceste profunde schimbări erau pentru România dovada evidentă că scopul pe care-l urmărise, alăturându-se Triplei Alianțe, nu mai putea să fie atins și că ea trebuia să-și îndrepte privirile și eforturile spre căi noi; cu atât mai mult cu cât acțiunea întreprinsă de Austro-Ungaria luau un caracter amenințător  față de interesele esențiale ale României, precum și pentru aspirațiile sale naționale cele mai legitime.
            În prezența unei modificări atât de radicale a situației create între monarhia austro-ungară și România, aceasta din urmă și-a reluat libertatea de acțiune.
            Neutralitatea pe care guvernul regal și-a impus-o, ca urmare a unei declarații de război făcute în afara voinței și împotriva intereselor sale, a fost adoptată în primul rând drept consecință a asigurărilor date la început de guvernul imperial și regal, că monarhia, declarând război Serbiei, nu era împinsă de un spirit de cucerire și că ea nu urmărea, în nici un fel, achiziții teritoriale. Aceste asigurări nu s-au împlinit.
            Astăzi ne aflăm în fața unei situații de fapt, din care pot proveni mari transformări teritoriale și schimbări politice de natură să constituie o gravă amenințare pentru securitatea și viitorul României. Opera de pace pe care România, credincioasă spiritului Triplei Alianțe, a încercat să o îndeplinească, a fost astfel anulată de către chiar aceia chemați să o sprijine și să o apere.
            Aderând în 1883 grupării Puterilor Centrale, România, departe de a uita legăturile de sânge care unesc populația regatului românilor supuși monarhiei austro-maghiare, văzuse în raporturile de prietenie și de alianță stabilite între cele trei mari puteri, un gaj prețios pentru liniștea sa interioară, ca și pentru îmbunătățirea soartei românilor din Austro-Ungaria. Într-adevăr, Germania și Italia, care și-au reconstituit statele pe principiul naționalității, nu puteau să nu recunoască legitimitatea principiului pe care se întemeia propria lor existență. Cât despre Austro-Ungaria, ea a aflat în relațiile amicale stabilite cu regatul României atât asigurarea liniștii sale interne, cât și a frontierelor comune; căci, ea nu era în necunoștință de cauză până în ce punct nemulțumirea populației românești se repercuta la noi, amenințând în fiece moment să tulbure bunele raporturi între cele două state.
            Speranța pe care ne-o făcusem, din acest punct de vedere, privind adeziunea noastră la Tripla Alianță, a fost înșelată. Într-un răstimp de mai bine de treizeci de ani, românii din monarhiei nu numai că nu au văzut introducându-se o reformă de natură să le dea măcar un simulacru de satisfacție, ci dimpotrivă, au fost tratați ca o rasă inferioară și condamnați să suporte opresiunea unui element străin care nu reprezintă decât o minoritate în mijlocul naționalităților diverse care alcătuiesc statul Austro-Ungar. Toate nedreptățile la care au fost supuși frații noștri au întreținut între țara noastră și monarhie un element de neîncetată animozitate, pe care guvernul regatului nu a putut să-l liniștească decât cu prețul unor mari dificultăți și a numeroase sacrificii.
            Când actualul război a izbucnit, se putea spera ca guvernul austro-ungar, măcar  în ultimul ceas, va sfârși prin a înțelege grabnica trebuință de a face să înceteze această nedreptate care punea în pericol nu numai relațiile noastre de prietenie, dar chiar și raporturile normale care trebuiau să existe între statele vecine.
            Doi ani de război, în vremea cărora România și-a păstrat neutralitatea, au dovedit că Austro-Ungaria, ostilă oricăror reforme interne ce ar fi putut să facă mai bună viața popoarelor pe care le guvernează, s-a arătat pe cât de promptă să le sacrifice, pe atât de neputincioasă de a le apăra împotriva atacurilor din afară.
            Războiul, la care ia parte aproape întreaga Europă, pune în discuție cele mai grele chestiuni referitoare la dezvoltarea ei națională și chiar la existența statelor; România, îndemnată de dorința de a contribui la grăbirea sfârșitului conflictului și sub imperiul trebuinței salvării intereselor sale de rasă, se vede nevoită să intre în luptă alături de aceia care pot să-i asigure realizarea unității sale naționale.
            Din aceste motive ea se consideră din această clipă în stare de război cu Austro-Ungaria.
 
Em. Porumbaro
Ministrul Afacerilor Străine”[1]

[1] Ministerul Apărării Naționale, Marele Stat Major, Serviciul Istoric, România în Războiul Mondial. 1916-1919, vol. I, Documente-Anexe, București, 1934, p. 3-5.

Intrarea României în Marele Război.
Mărturia regelui Belgiei Albert I[1]
 
L’entrée de la Roumanie dans la Grande Guerre.
Le témoignage du roi des Belges Albert Ier
 

Dans les  Carnets et correspondance de guerre. 1914-1918, du roi des Belges Albert Ier (1910-1934), presentés par Marie-Rose Thielemans, et parus à Paris et Louvain-la-Neuve, seulement en 1991, par l’autorisation du roi Baudouin Ier, on trouve egalement quelques infromation sur l’entrée de la Roumanie dans la Grande Guerre.

Depuis le mois de mai 1915 le roi pense au possible paradoxe de voir le Hohenzollern de Roumanie, Ferdinand Ier (1914-1927), entrer dans le conflit à côté des Allies et contre la puissance des Hohenzollern d’Allemagne.

En août 1916 le roi fait part des espérances des |Allies que l’entrée de la Roumanie dans la Grande Guerre, dans le contexte stratégique des batailles de Verdun et de la Somme et des faiblesses du front russe, aura un effet décisif sur la fin de la guerre.
 
 
 
Drumul României de la alianța cu Puterile Centrale (Imperiul Austro-Maghiar, Imperiul Germaniei și Regatul Italiei) la neutralitatea hotărâtă de Consiliul de Coroană de la Sinaia (3 august 1914) și până la intrarea în Primul Război alături de Antantă la 28 august 1916 este reflectat și în însemnările, contemporane evenimentelor, ale regelui Blgienilor Albert I.

Albert I, regele belgienilor din 1909, bine cunoscut în vremea Marelui Război drept „regele cavaler”, aliatul leal și neclintit al Aliaților, eroul unei propagande franceze, engleze și chiar românești, cele două dintâi bine orchestrate, se dezvăluie prin carnetele sale de însemnări și corespondența din anii 1914-1918[2], un cu totul alt personaj, aspirând la ieșirea cât mai grabnică din războiul marilor puteri a țării sale și revenirea la statutul ei de neutralitate, sperând chiar, până la 1917, în ciuda tuturor acțiunilor germane, la o înțelegere cu Reichul german. Regele a refuzat în 1917 propunerea Aliaților ca fiul său mai mic , Charles să înlocuiască în Grecia pe regele Constantin, germanofil.

Mărturiilor sale, se dovedesc analize lucide și aprecieri crude ale situației micilor puteri, precum Belgia sau România, în marea confruntare.

Legăturile sale cu România sunt firești, tatăl său fiind contele Philippe de Flandra, cel ales principe al Principatelor Unite după abdicarea silită a lui Cuza Vodă la 11 februarie 1866, iar mama sa, Maria de Hohenzollern Sigmaringen, a fost sora preferată a regelui nostru Carol I. În anul 1911 suveranul român comunicase nepotului său la Bruxelles prevederea planului de război german, al contelui von Schlieffen, de invadare a Belgiei.

În pofida acestor legături apropiate, părerea regelui Albert I despre suveranul român, vărul său primar este departe de a fi favorabilă. Bine informat regele belgienilor însemna în agenda sa, la 21 mai 1915, cu prilejul intrării Italiei în război – după opinia sa „ evenimentul cel mai însemnat și mai fericit după bătălia de pe Marna” - , participarea acum la luptă a „ României nu pare atât de sigură”[3]. La care adăuga însă în carnetul său de însemnări: „ Poate că România va merge și ea; ar avea toate foloasele și ar câștiga mult din cooperarea sa. Mintea ce slabă a regelui Ferdinand va fi împărțită între legăturile de familie și viitorul țării sale. Poate vom asista la uimitoarea întâmplare a unui  Hohenzollern combătând puterea Hohenzollernilor[4](subl.S.I.).

Curând însă, cu prilejul unei vizite a lui Philippe Berthelot, adjunctul șefului Direcției politice din Ministerul Afacerilor Externe al Franței, la reședința suveranilor belgieni de la La Panne, oaspetele francez era convins că România nu va intra în război, deplângând erorile diplomației aliate, atât în cazul acesteia cât și în cazul Serbiei, afectate de negocierile Antantei cu Bulgaria, promisiunile făcute acesteia din urmă contravenind aspirațiilor sârbe[5].

În iulie  vizita prințului sârb Gheorghe Karagheorghevici aducea noi știri din Balcani: speranța intrării în război a Bulgariei împotriva turcilor, după strângerea recoltei, fără de care Aliații nu ar putea cuceri Constantinopolul și nici măcar peninsula Gallipoli; turcii fiind soldați excelenți, având muniții suficiente și mai sosindu-le și prin România[6].

La sfârșitul verii generalissimul Joffre era socotit „foarte îmbătrânit” și chestiunea cea mai gravă pe frontul de Vest părea a trupelor proaspete. Este de altfel momentul în care, sub impresia ofensivei inamice în Serbia, generalissimul frnacez încercase bruscarea intrării României în război.
La mijlocul lui octombrie marea ofensivă franco-engleză era deja uitată, atenția îndreptându-se asupra evenimentelor din Orient. Aici fusese semnat la 6 septembrie 1915 tratatul de alianță turco-bulgară prin care Imperiul otoman recunoștea Bulgariei întreaga Dobroge românească, Macedonia sârbească și teritoriul grecesc din zona Serres-Cavalla, preludiu al mobilizarării bulgare. Am impresia că tratatul otomano-bulgar a rămas necunoscut diplomației și serviciului de informații românești, ceea ce explică unele speranțe nutrite de Ioan I. C. Brătianu, asupra atitudinii Bulgariei în 1916. În octombrie 1915, după ce constata caducitatea Tratatului de pace de la București, regele belgienilor însemna deprimat: „Grecia și România rămân neutre; teama nu îngăduie guvernanților să aibă o vedere limpede asupra viitorului”.

Bătălia Verdunului intră din a cincea sa zi, la 27 februarie 1916,  între preocupările suveranului belgian, căruia i se pare că ofensiva germană dovedește inconsistența afirmațiilor despre epuizarea Reichului și, dimpotrivă, indică păstrarea capacității sale de ripostă. În aprilie generalul Joffre sosit la reședința suveranilor belgieni  mărturise că pierderile germane la Verdun se ridicau, până atunci la 270 000 de oameni, în vreme ce ale francezilor nu depășeau 108 000 de suflete:  „cu toate acestea el declara că înaltul comandament francez trebuie să vegheze ca să economisească oamenii, rezervele începând să se epuizeze”. Regele replica: „tot greul războiului apasă asupra Franței”[7]

În sfârșit la 28 august 1916 fila carnetului de război al regelui Albert I are titlul „România intră în luptă”. Însemnarea suveranului continuă astfel: „Un eveniment important: câțiva anunță drept consecință încheierea războiului mai înainte ca să se sfârșească acest an. Totuși nu trebuie să ne facem iluzii asupra însemnătății militare a acestei participări.  Împotriva intrării în acțiune a armatei române vor fi folosite toate forțele bulgărești și turcești.”[8]

Și prin mărturia regelui belgienilor Albert I reiese însemnătatea și speranțele puse de Aliați în intrarea României în Marele Război, într-un context politico-militar deosebit de grav, al rezistenței disperate a Verdunului, al ofensivei ucigătoare de pe Somme și al slăbiciunilor frontului rusesc.


[1] Datorez amabilității domnului Patrick Lefèvre, astăzi directorul general al Bibliotecii regale de la Bruxelles și regretatului Richard Boyjen, fostul director al Arhivelor militare regale cunoașterea volumului  Albert Ier, Carnets et correspondance de guerre. 1914-1918, presentes par Marie-Rose Thielemans, Paris, Louvain-la-Neuve, 1991 din care am extras prezentele informații.

[2] Aceste izvoare, de primă însemnătate pentru istoria Primului Război Mondial au fost aduse la lumină prin hotărârea regelui belgienilor Baudouin I

[3] Agenda regelui la Archives du Palais Royal de Bruxelles, A.E., no. 349.

[4] Albert Ier, Carnets et correspondance de guerre. 1914-1918, presentes par Marie-Rose Thielemans, Paris-Louvain-la-Neuve, 1991, p.196.

[5] Ibidem, p. 200 ( 30 mai 1915).

[6] Ibidem, p. 211.

[7] Ibidem, p. 263.

[8] Ibidem, p. 281.



 
 
                                            
S.I.